Suflul care împinge toată această aglomerare epică, acumulată din direcții atît de diferite, este printre cele mai impresionante calități ale acestui roman, care reafirmă plăcerea genuină a povestitului, cu toate detaliile și nuanțele în care se conservă o senzorialitate foarte tonică. Simona Antonescu pare să recupereze un filon sadovenian al întîlnirii cu trecutul, scuturat de aerul patriarhal și împrospătat de aerul lejer al unei priviri modulate de interogaţiile prezentului. Iar acest aer proaspăt e asigurat, pe de o parte, de profilul complex, profund verosimil al unor personaje mereu în alertă și, pe de altă parte, de felul în care prozatoarea folosește limbajul. Opțiunea pentru un limbaj mult prea marcat stilistic de particularitățile începutului de secol XIX ar fi deschis riscuri considerabile: ceea ce s-ar fi putut cîștiga prin aerul de autenticitate, prin demonstrația de arheologie lexicală s-ar fi pierdut, probabil, printr-un efect contrar, de distanță irecuperabilă, care, inevitabil, infuzează răceală și riscă, dacă nu e impecabil controlat, să îngreuneze dialogurile.
