Cel mai mult şi cel mai mult mi-a plăcut ritmul frazelor, şi mi-a fost clar că el chiar simte literatura, ştie cum să-şi structureze frazele astfel încît să le păstreze alerte şi neplictisitoare. Nici povestea nu este de dat la o parte. Mihai, publicitarul lui, un tip fără realizări în afara jobului (unde este foarte apreciat şi îşi umple dosarul de diplome şi premii), este nevoit să joace rolul unui taximetrist într-o reclamă. Reclama îl arată cam grobian, după cum e construit tiparul taximetristului bucureştean (fără supărare, stimaţi taximetrişti), iar prietena lui din acel moment, Bianca, o tipă din „famelie” bună, nu suportă ofensa. Cum să se mai afişeze ea cu un astfel de caracter? De aici, dar şi după ce lui Mihai i se refuză o aşteptată promovare în firmă, romanul capătă evoluţia care îi justifică titlul, în sensul că Mihai se convinge că trebuie să schimbe ceva fundamental. Nu voi povesti mai departe pentru a nu vă afecta plăcerea lecturii, însă ce pot să mai spun este că, în cea mai mare parte, romanul curge de la sine. Are naturaleţe şi ritm, dar şi întîmplări care te fac să citeşti mai departe. Universul din Downshifting este atît cel al redescoperirii sinelui prin pictură (chiar dacă asta înseamnă să pictezi un palat ţigănesc cu scenele unei întoarceri din moarte clinică), precum şi cel al experimentării (chiar dacă asta înseamnă să-ţi duci iubita, cu o sticlă de şampanie, lîngă o groapă de gunoi).
