Astfel, romanul Hanul lui Manuc restabilește conexiunea cu tradiția literară, în special cu fascinația pentru epoca fanariotă, la care romanul rom nesc revine mereu, ca la o sursă inepuizabilă de pitoresc și fapte ieșite din comun (Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon, Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale, Calpuzanii de Silviu Angelescu), cu pasiunea pentru trecut din romanele sadoveniene, dar găsește modalitatea estetică adecvată de a se adresa cititorului de azi, printr-un limbaj alert, flexibil, fără excese lexicale arhaice ori regionale, prin schimbarea, în cadrul larg al narațiunii obiective, a unghiului de vedere general cu acela al unor personaje diferite (cîntărețul Ilarie, odalisca Aisha, oșteanul turc Ismail), pe care le însoțim în diversele capitole, prin alternarea dibace a planurilor, prin arhitectura bine gîndită a romanului în părți și capitole cu titluri sugestive: Ospăț la Mironești; O mie de cadîne, o mie de ieniceri; Fuga din Constantinopole; Pacea de la București (Două rîuri în aceeași albie) etc. Așadar, prin romanul Hanul lui Manuc, literatura actuală intră pe făgașul firesc, în care orice tip de scriere își găsește locul, dacă este bine realizată estetic.
