Radu Pavel Gheo are o sensibilitate cu totul specială pentru a capta inocenţa adolescentină. Personajele sale cele mai memorabile sînt cele marcate de contradicţiile fascinante ale primei tinereţi: setea de iubire împletită cu inexperienţa, curiozitatea şi fanfaronada, dependenţa de grup îngemănată cu egocentrismul, superficialitatea întreţesută cu pasiunea pentru cunoaştere. Reconstituirea atmosferei din discotecile anilor optzeci din Timişoara, dincolo de caracterul documentar, este de o măiestrie incomparabilă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre flash-urile din viaţa de licean de dinainte de Revoluţie. Capacitatea sistemului de a submina, prin umilire şi şantajare, autoritatea parentală, precum şi intruziunea politicii, prin agenţii săi securişti, în viaţa individului sînt de asemenea notate strălucit. Adolescenţii întîrziaţi în care se transformă Vlad şi grupul său timişorean nu mai păstrează din avatarurile lor tinereşti decît lăudăroşenia şi stridenţa, iar clişeele, înjurăturile şi autoindulgenţa îi fac, deliberat sau nu, destul de antipatici, mai bine zis iritanţi, dar incapabili să provoace o oroare ca aceea în faţa monstruosului. Croaţii deveniţi maturi din foştii adolescenţi sînt abia schiţaţi, cu excepţia lui Frane, investit cu funcţia de portavoce a dezastrelor războiului. Alături de feminismul subtil ce străbate romanul, vraja care emană din episoadele adolescentine compensează din plin caracterul explicit al concepţiei apărate, referitoare la potenţialul distructiv al localismului segregaţionist. Timişoara, în plus, îşi reflectă romanesc chipul, într-o naraţiune captivantă.
