O carte cu două începuturi. O carte care nu dă înapoi! Care s-a îndîrjit să urmeze, prozaic, lui Matei Brunul, unul dintre cel mai interesante şi mai reuşite romane ale noului mileniu al literaturii noastre. O carte care strigă şi ea la cîini, chemîndu-i, poate stîrnindu-i, provocîndu-i! Poate chiar cîinii criticii literare! O carte purtînd o mare îndoială, neîncredere, a scriitorului (acestea raportate la propria scriere), dar şi o mănuşă aruncată destinului: Writing is the only way of life! Citatul acesta în engleză este el în sine un personaj, rămîne să-l descoperiţi, ca şi pe omul cu o sacoşă (o fi sacoşa din American beauty, mă întreb retoric?) care, de frica unor cîini, începe să-i înjure şi să îi cheme chiar înainte de a-i vedea, realitatea chemînd aici metafora… Aşadar, avem de-a face cu un roman autobiografic, oarecum experimentalist, în care i se dă „timpului real” ceea ce este al lui, cu o meditaţie asupra scrierii „în vreme de holeră” („N-aş avea însă, dacă e să merg cu sinceritatea pînă într-un capăt al ei, nici o problemă cu mediocritatea zilelor în care mă aflu dacă m-aş putea convinge înainte de toate pe mine că subiectul real al acestei scrieri e boala mea.”, p.75; sau, zic eu, poate teama de oroarea conradiană!). Departe de a fi un eşec, cum probabil s-a temut mult scriitorul, Cel care cheamă c inii este o variaţiune pe tema tragediei umane, născută, în vremuri prea vechi, în proximitatea Nefiinţei şi a nebuniei unora dintre zei.
