Ficționalizînd, sau pur și simplu transcriind pe hîrtie, autorul ajunge să înțelegă el însuși viața lui de acum. Cartea este scrisă din perspectiva unui copil, mai apoi a unui tînăr, dar cu mintea și cunoștințele adultului care se reîntoarce la cel care a fost cîndva. El știe cum a fost și știe ce efecte a avut o întîmplare sau alta, dar îl interesează să își aducă aminte cum anume a reacționat copilul Florin, ce gînduri i-a provocat, în ce fel l-a afectat, dacă l-a întristat sau ce fel de sentiment i-a provocat. Aducerea aminte este însoțită mai mereu de o senzație sau este provocată de o senzație. Dacă la Proust era madlena, la Florin Irimia este o senzație fizică, o durere, o mîngîiere sau una psihologică, un sentiment, o emoție. Și talentat fiind, autorul reușește să transcrie în cuvinte emoția sau amintirea astfel încît să provoace reacții aproape fizice cititorului. Cărările memoriei pe care merge Florin Irimia nu sînt unele line, chiar dacă peste toate plutește un duh al liniștii sau mai degrabă al resemnării, ci abrupte, stîncoase, cețoase chiar, însă toate povestioarele lui au un aer candid, inocent. Chiar și cînd scrie despre lucruri grave, cum ar fi divorțul părinților, urmat de recăsătorirea de cîteva ori a tatălui și de plecarea mamei în străinătate, de revenirile ei, de momentele lor împreună sau, mai ales, despre lipsa ei, autorul nu cade în patetism, din contră, își începe povestirile pe un ton serios, spre a deveni ceva mai hîtru spre final. Ceea ce m-a intrigat este că multe dintre povestiri sînt scrise ca niște mici schițe polițiste sau de suspans. Autorul pornește de la o întîmplare inocentă, un detaliu descoperit întîmplător, creează o așteptare, își pune întrebări, se naște un mister și de abia înspre final îl rezolvă, într-un fel neașteptat.
