Teodorovici e unul dintre cei mai dotați și mai importanți scriitori rom ni de azi. Un om talentat și cultivat căruia nu-i place să se dea cult și care nu frecventează cuvintele mari decît atunci cînd nu mai are încotro. E unul dintre puținii autori de la noi căruia nu-i place să se recomande „scriitor”, dar care are un uriaș orgoliu, pînă nu demult secret, al acestei îndeletniciri. Asta nu pentru că e scriitor, ci pentru că trăiește și gîndește ca un ins dependent de scris. Pentru el, ăsta nu e un merit, dar nici un „blestem” cu care nu se poate lupta. E o alegere personală, de care nu se miră și care nu-l face să simtă altfel decît ceilalți, fiindcă, după el, cel ce scrie nu e decît unul dintre ceilalți, doar că el scrie despre ei și despre sine însuși, uneori mai bine, alteori mai rău. Încît în calculatorul său există și un folder al paginilor eșuate. În Cel care cheamă c inii, Teodorovici se povestește ca bolnav cronic, suferind încă din prima tinerețe de o maladie înfiorător de dureroasă, dar și ca un om apăsat de o moștenire genetică deloc încurajatoare. Și totuși, în pofida disperărilor de moment de care se lasă cuprins scriitorul-pacient cînd află că i s-a mai descoperit și un cancer, în afara bolii cronice care-l chinuie, dîndu-i insomnii, scriitorul din el nu se lasă. Cu atît mai mult cu cît își dă seama că medicii la care se duce nu știu nici ei mare lucru despre boala pe care, în cele din urmă, i-au descoperit-o. Cu o răbdare aproape îngerească, Teodorovici vede cum medici celebri din Iași îi întorc spatele fiindcă îl cred un caz fără speranță. Apoi, pornind de la cunoscutul principiu al disperării, că totuși există cineva de altă părere, ajunge la Cluj. Aici are baftă că nimerește un oncolog care vrea să se bată cu boala lui.
