Hanul lui Manuc e un roman enorm, mare la propriu și la figurat, care o va fi secat de puteri pe autoare (cum i se întîmplă și cititorului); probabil se va scrie despre el, poate va intra în atenția celor care premiază scrierile literare (dar are mai puțină importanță); un roman care copleșește: acțiune stufoasă, lentă, fără a fi obositoare; documentare extraordinară despre epoca de acum două sute ani, extrem de puțin știută; limbă bogată în cuvinte rare sau foarte rare rom nești care aduc bucurie; zeci de personaje foarte vii, admirabil descrise; obiceiuri nenumărate, multe uitate, din toată viața omului; negocieri de culise, iubiri și trădări, războaie, jafuri; psihologie și tensiune. În centrul romanului se află războiul ruso-turc de șase ani (1806-1812) încheiat cu Pacea de la București și cu pierderea Basarabiei pentru noi. Acțiunea se petrece pe moșii din Țarea Rom nească, la București, la Rusciuc, la Constantinopole. Și mai în centrul poveștii se află problemele țărilor rom nești și ale lui beiului Manuc. Una dintre clădirile emblematice ale Bucureștilor, aflată în chiar centrul orașului, este Hanul lui Manuc, construit în acea perioadă a războiului turco-rus. Manuc (născut ca Manuc Mîrzaian, în 1769 la Rusciuc) a fost unul dintre cei mai mari negustori ai vremii, armean de origine. În 1806, ajunge în capitala Țării Rom nești și începe construcția hanului, ce va fi terminată în 1808. Un han cum nu se mai văzuse. Din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivnițe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării și un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeți. În curtea interioară exista o cafenea și o mică grădină cu fîntînă arteziană.
