Citind acum ceva vreme unul dintre primele drafturi ale acestui manuscris, Misterul masinutelor chinezesti (colectia „Ego. Proza”, ed. Polirom), am ramas cu ideea ca aceasta carte are o putere. M-am gindit mult la ea, la unele pasaje puternice, care mi-au rascolit mintea si m-au facut sa ma gindesc la propria copilarie, la parintii mei, la bunici si la calatoriile-aventuri din vremea in care orice necunoscuta din existenta mea capata dimensiuni apocaliptice. Apoi am dat peste o legenda interesanta, e drept, japoneza, nu chinezeasca, si lucrurile s-au legat in mintea si-n inima mea. Japonezii au o traditie, Kintsugi, care inseamna repararea vaselor sparte si apoi acoperirea „leziunilor” cu aur topit. Vasul astfel reparat nu mai e cel dinainte, poate ca la forma aduce cu acela, dar aspectul nu mai e la fel si parca nici nu se mai simte la fel cind il iei in mina. Aceste semne ale istoriei unui obiect inseamna de fapt valoare adaugata, o poveste noua, inca o amintire, e de fapt ca un suflet tulburat si apoi impacat. Japonezii folosesc termenul de „kintsugi” si pentru cancer, boala cea mai intilnita in Japonia, referindu-se la urmele trupesti si sufletesti pe care le lasa in urma sa: un alt mod de a privi viata, putere, vointa, rezilienta. Pentru mine, cartea asta noua a lui Florin Irimia este Kintsugi, atit am vrut sa va spun.
