Povestirile din antologia asta, alese din citeva sute, par toate scrise la prima mina, cu o inspiratie vecina cu sminteala sau pur si simplu geniala. Cred mai mult in cea de-a doua varianta, fiindca, in ciuda inegalitatii textelor lui, Bukowski are in fiecare dintre ele ceva numai al lui, acea unicitate dupa care multi alearga o viata, dar n-o gasesc, si cu care el se intilneste ori de cite ori se apuca sa scrie. Mai exact, sa povesteasca, simulind extraordinar oralitatea. Cel mai adesea la persoana intii si aproape totdeauna fara s-o lungeasca. Uneori ai impresia ca se plictiseste de ceea ce vrea sa-ti spuna si termina textul ca sa scape cumva de el. Nu cauta „finaluri” si, in general, ai zice ca i se rupe de ceea ce cred altii ca e literatura. De fapt, cu aerul asta, ca povesteste ce si cum ii trasneste pe moment prin cap, Bukowski isi stapineste textele cu o imperturbabila siguranta si isi manipuleaza cititorii dupa cum are chef. Stie la ce te astepti, cind ajunge aproape de finalul fiecarei povestiri, si-ti taie in sictir macaroana. Dar mai ales se pricepe sa te oblige sa-l crezi, in special atunci cind te prinzi ca inventeaza.
