Ma voi opri, in rindurile de fata, asupra reeditarii Doi intr-o carte (fara a-l mai socoti pe autorul ei)…, ce reprezinta, in ce ma priveste, una dintre cele mai frumoase carti de eseuri semnate de Gheorghe Craciun si, in genere, una dintre cele mai frumoase carti de eseuri literare din literatura noastra. Ma bucur ca am prilejul, cu aceasta reeditare a cartii (greu de gasit, de altfel, in editia originala), sa scriu acum despre ea – si imi permit sa o fac la modul mai personal, si nu la modul „rece” (vorba lui Craciun insusi), analitic, specific, de regula, comentariului critic. Nu fac, in fond, decit sa preiau, la rindul meu, maniera in care se decide sa scrie Gheorghe Craciun – pe jumatate evocator-confesiv, pe jumatate critic – aceasta carte despre doi prieteni si in acelasi timp doi mari scriitori: Radu Petrescu si Mircea Nedelciu. Doi scriitori extrem de diferiti, de virste (si formatii) diferite – o recunoaste chiar Craciun –, dar care exercita asupra acestuia din urma un impact la fel de puternic, ba mai mult, o forma de fascinatie. Doi intr-o carte (fara a-l mai socoti pe autorul ei)… reprezinta, de fapt, mai mult decit o carte de eseuri critice ori de secvente evocatoare – asezate intr-o frumoasa „compozitie” (tot cu vorba lui Craciun, din „Argumentul” volumului) critic-sentimentala –, ea este o naratiune formatoare (alcatuita, e drept, din secvente disparate, reunite aici), iar autorul sau – acela care nu mai este „socotit” in titlu, din modestie – face parte in mod esential din cuprinsul ei.
