in Romania literara nr. 4-5

Intre poetii care publica azi, multi reporteri ai cotidianului, schiori pe suprafetele nude ale eului si ale realitatii, Nichita Danilov a ramas unul dintre ultimii mohicani ai lirismului de trambulina metafizica. Cel mai recent volum de versuri al sau, Recviem pentru tara pierduta, nu schimba formula poetica prin care s-a consacrat. Poezia creste din aceeasi – tipica la Danilov – tensiune baroca a contrariilor (contingent-astral, carnal-spiritual, viu-artificial, real-parelnic, inteligibil-sensibil etc.). Cea mai importanta antiteza, „cam exagerata”, ar zice vechiul Maiorescu, este aceea dintre „tara de lut” si „tara din vis”/ „din cer”/ „eterna”/ „pierduta” (laitmotivul cartii cu titlu muzical), dovada ca in gindirea autorului Centurii de castitate exista o cezura romantica. Nostalgia paradisului reprezinta, astfel, sentimentul care hraneste Recviemul pentru tara pierduta. Motivele, simbolurile, categoriile estetice sint insa de toate felurile, delimitarea lor fiind, de fapt, mai putin importanta, fiindca mixajul constituie apanajul, acum istoricizat, al scriitorului postmodern. Incercind, totusi, o clasificare, ele pot fi impartite in: baroce (labirintul de oglinzi, iluzia, anamorfoza), romantice (umbra, somnia, visul), expresioniste („peisajul bolnav”, grotescul), suprarealiste (monstruosul, fantasmagoria, absurdul).