in Observator cultural nr. 856

Nichita Danilov se diferentiaza de grosul promotiei optzeciste, cultivind un „lirism metafizic”, intemeiat pe tehnica aglutinarilor imagistice stranii, uneori dezvoltate narativ in fabule sau alegorii voit greu descifrabile, sugerind tensiuni legate de sentimentul unei realitati ininscriptibile, disimulate de policromia fenomenalului. Daca unii dintre poetii promotiei anterioare (Almosnino, Fati, Abaluta) erau preocupati de elaborarea unei „poezii a obiectelor”, lirica lui Danilov e una a trans-obiectului, care e determinabil doar ca „diferenta” in raport cu realul; el constituie „fata ascunsa” a acestuia, ce poate fi sugerata prin magia configuratiilor, dupa regula „cimpului” constituit din tensiuni care aici sint (asa cum se intimpla si la poetii onirici) metafizice, dar si semiotice. Plecind de la fragmentele de real sau de la segmentele decupate din palimpsestul literaturii, Danilov executa colaje ce dovedesc un admirabil simt plastic, iar poemele lui par uneori tablourile unui De Chirico sau Dali, constituindu-se in pictogramele unei trans-realitati enigmatice. Cel mai recent dintre volumele sale, Recviem pentru tara pierduta (Cartea Romaneasca, 2016), se inscrie pe linia aceluiasi lirism metafizic si vizionar, e dominat de peisaje apocaliptice, de topografii ale unor tinuturi fantaste, strabatute de procesiuni ciudate de pietre, de fragmente anatomice si de umbre, ca intr-un spectacol fantast.