Prin prospetimea redarii si prin efectul de asteptare incordata pe care il imprima la lectura, dintr-un anume punct de vedere, Disco Titanic pare un santier arheologic deschis, care aduce la suprafata, cu incetinitorul, semnele unei lumi disparute: o lume contorsionata si violenta, in care inocenta intilneste brutalitatea, un mediu izolat, care a internalizat suspiciunea, un teritoriu existential permanent umbrit de spectrul amenintarilor, al (auto)cenzurii si al corectiilor, dar, cu toate astea, radiind vitalitate. Acest teritoriu care e decopertat cu incetinitorul, intr-un ritm reglat in asa fel incit sa hraneasca asteptarea si sa pregateasca plonjonul cititorului in trecut, este acela al adolescentei in comunism, intr-un timp al privatiunilor, dar si al dorintelor inflamate, al entuziasmelor contagioase, dar si al erorilor cu consecinte ultime. Tot acest spectru de stari, adesea extrem contrastante, este experimentat de Vlad Jivan, cel in jurul caruia se precipita, strat dupa strat, evenimentele recuperate in Disco Titanic.
