De cind am inceput sa citesc romanul, am trait cu senzatia, initial inexplicabila, ca-i este cumva superior precedentului. Si nu era vorba despre constructie (in materie de structura, de macro, Gheo pare imbatabil deocamdata), nu era vorba nici despre calitatea oralitatii, nici despre tema cartii. Pe parcurs, mi-am dat seama ca cel care ridica romanul este personajul principal, depozitarul tuturor ambiguitatilor posibile, un om surprins de autor la virste diferite, a carui evolutie socheaza pentru ca e incomod de usor sa te recunosti in ea. Aici mi se pare mie mina de maestru a lui Gheo, in aceasta subtema a pierderii inocentei lui Vlad, baiatul care asculta rock sirbesc, in special Bijelo Dugme, care se indragosteste, se bate, e exmatriculat, se indragosteste iar, de data asta definitiv (de cea care-i devine sotie), e fortat sa devina colaborator al Securitatii (fara a da vreo informatie, insa), e ranit la Revolutie (oarecum accidental), devine afacerist, profitind de „diploma” de erou al Revolutiei, se inraieste, acumuleaza ura, face afaceri dubioase cu partide politice, indiferent de coloratura, sub indrumarea unui fost securist batrin (dantescul Nea Vergil), apoi se scufunda in fantasma propriei adolescente, intre ruinele fostei Iugoslavii, in discoteca unde, alaturi de citiva prieteni croati, in 1989, comisese o crima.
