O multime de probleme cu substrat delicat intilnim in volum, de la chestionarea „lasitatii” generice a intelectualilor, in interbelicul european, pina la exaltarea omului nou, specie de care ambele extremisme erau atasate si la spectrul resurectiei oricarei fantasme compensatorii, in slujba careia, asa cum constatam, se pot pune, la o adica, minti stralucite. Situatia pretinde un comentariu conclusiv din unghiul etic, dar eterna intrebare, ca in Biblie, este: cine e indrituit sa judece? Autoarea retine doua conceptii, celebre de altminteri, despre vinovatiile istorice. Una ii apartine lui Jaspers, care, in Constiinta culpei, distingea intre patru tipuri de culpe (cu aplicatie pe actele germanilor expansionisti); cea criminala, cea politica, cea morala si, cu titlu special, cea metafizica. Ultima categorie pretinde recunoasterea si asumarea vinei de catre faptuitor. Cioran, spre pilda, a trecut prin etapa palinodiei – dupa ce Fondane a fost arestat la Paris si trimis in lagarele mortii, antisemitismul romanului, inteles, acum, ca falsa constiinta, a disparut ca atitudine, raminind ca reamintirea pripirii politice sa-l bintuie tot restul vietii. Hannah Arendt imbratiseaza o alta conceptie, dupa care, din motiv ce elita sedusa de extremismul ca atare a fost data la o parte odata cu instalarea efectiva la putere a miscarilor totalitare, ea poate fi exonerata de responsabilitate. Marta Petreu isi exprima mefienta in fata celei de-a doua opinii, pe care o vede drept „slaba” moral, si, cind vorbeste despre personalitatea lui Eliade et comp., emite o parere ca si imposibil dupa noi, de combatut: „Acestor tineri, care s-au socotit cu obstinatie ca facind parte pentru totdeauna din tabara celor puternici, privilegiati si la adapost, pare a le fi lipsit complet capacitatea de a se pune in locul celuilalt, de a se imagina in locul celor pe care voiau sa ii «lichideze»; le-a lipsit empatia, un sentiment ce sta, cred, la temelia constiintei morale si a vietii sociale deopotriva”.