Marta Petreu are o tirizie atit de fina in evaluarile ei, incit uneori ai zice ca ea insasi se transforma in avocata celor pe care tot ea ii da de gol ca extremisti. Ea incearca sa inteleaga, de pilda, ce-a fost in capul lui Eliade cind a trecut de partea legionarilor si mai cu seama de ce Eliade, spre deosebire de Cioran, nu i-a dezavuat niciodata pe legionari. Explicatia ei s-ar putea sa fie adevarata, anume ca Eliade era convins sau reusise sa se convinga de ideea, care-i apartinea, ca intelectualul e inaintea vremurilor sale. El emite la un moment dat anumite teorii, pe care le preiau ulterior politicienii, dupa care emite alte teorii, tot in avans, incit Marta Petreu il banuieste pe Eliade ca ar fi avut personalitate multipla. Fie ca era de stinga extremista sau de dreapta extremista, intelectualul s-a aparat ca nu e vinovat nici de Holocaust, nici de Gulag, care sint treburile politicienilor. Totusi, ale cui erau ideile si teoriile pe care le-au preluat politicienii inainte si dupa ce au ajuns la putere? Marta Petreu incearca aici sa elucideze mecanismele de dezvinovatire ale intelectualilor de stinga si de dreapta. Cu un admirabil bun-simt, ea isi pune intrebarea, in finalul cartii sale, de ce intelectualii si nu numai ei nu si-au cerut scuze pentru ceea ce s-a intimplat in numele ideilor lor, care s-au dovedit toxice, sau in numele complicitatii lor interesate cu politicienii. Intrebarea e valabila si azi.
