Cind toate prejudecatile s-au dat la o parte si am inceput sa citesc romanul, am fost prins precum pestele in ac de dialogurile cu care Tudor Ganea a deschis Cazemata, unele in care fidelitatea oralitatii este evidenta. Usor amuzat, dar si contrariat de lumea marginala a pescarilor si betivilor care vorbeau in acele pagini, am inaintat in carte fara sa ma mai gindesc la ce au spus unii sau altii despre ea, pina am ajuns la niste descrieri ametitoare, halucinante, pe care le-am gasit atit de clar prezentate in frumusetea lor, incit aveam impresia ca nu citeam, ci priveam un film fantasy. (...) Tudor Ganea se misca foarte elegant intre registre, ca si cum acesta nu ar fi debutul sau. Se simte ca anumite pagini, indeosebi cele „vizionare”, cu pescarii care-si prind atele de piele ori cu inspectorul care se aventureaza in cazemata pentru a descoperi desene mantrice, sint scrise dintr-un foc, dar si cu o mare virtuozitate stilistica, ca si cum scriitorul ar fi un sofer care merge noaptea cu viteza, fara lumini. Stai cu sufletul la gura pe niste descrieri, curios sa le vezi capatul.
