Laudata ca roman al copilariei si ca o fictiune feminina de extractie autobiografica, dublata de o scriitura senzoriala, hipnotica, aproape de textele clasice ale suprarealismului, cartea Simonei Popescu gloseaza, in realitate, pe marginea unor termeni vechi dar deloc invechiti: eu narativ, eu auctorial, personaj, scriitura intima, eul ca succesiune sincronica de euri(-exuvii). Prezenta nu doar in acest roman – mai degraba o meta-autofictiune –, ci si in poeme si eseuri, obsesia continua de a expune si valida estetic un sine „identic si felurit” devine un fel de supratema a operei sale. Scrisul, ca instrument flexibil si infinit multiplicabil al autoinvestigatiei, si nu eul exuviat si reflectat in zeci de oglinzi fictionale, este adevaratul personaj al romanului Exuvii, o fictiune a ipseitatii prin excelenta.
