in Familia nr. 5

Cea dintii impresie e aceea de carte inclasabila, dar care raspunde totusi unei asteptari, unei nevoi de imprevizibil, unui nou mod de a percepe si intelege lumea care totusi mai asteapta sa treaca intr-o carte. Din acest punct de vedere, Exuvii este un roman nascut dintr-o fundamentala nevoie a fiintei umane de a se percepe pe sine in spectacolul tulburator al lumii si, mai ales, de a se transcrie in utopia literaturii. In epilogul cartii, Simona Popescu insereaza o interesanta poietica/poetica a romanului. Forma romanesca construita pe actiune, personaje, trucuri narative este ignorata din start: «Scriu. Si mi-e sila de smecherii, de trucuri, de „intentionalitati artistice”». Lumina este focalizata acum doar asupra eului, asupra propriei subiectivitati, cu exaltarile si neputintele sale, cu amintirile si utopiile sale. La o prima analiza, principiul pare a fi cel proustian. Refacind traseul subteran al cartii, se constata ca principiul nu este cel al rememorarii, ci al simultaneitatii, nu cel al recuperarii trecutului, ci al constituirii unui sens al prezentului, vazut ca nucleu centrifugal: «Nu timpul trecut, timpul pierdut il cauti tu – ca nu-i nimic trecut, nimic pierdut».