in Vatra nr. 4

De fapt, Simona Popescu scrie – cu luciditate, cu admirabila finete analitica – despre „ceata flotanta a fiintei” sale „multiple”. Interesul nu e de a evoca numaidecit un anotimp al existentei: «Nu timpul trecut, timpul pierdut il cauti tu – ca nu-i nimic trecut, nimic pierdut –, ci un sens in incilceala asta din care te hranesti si care te destrama, uitarea unei fiinte – veche si noua, un fel de coral uman inmugurit, tot mai tinar si tot mai batrin». Aici scrierea nu restituie nimic, nu recupereaza un timp, scrierea este incercarea de a extrage din rumoarea existentei un sens. Simona Popescu crede in puterea scrisului de a unifica disparatele intr-un sens. Impresia aceasta e sustinuta de faptul ca in fiecare dintre capitolele cartii exista, difuza sau explicita, un fel de invocatie staruitoare, de chemare incapatinata si incarcata cu un elan dramatic a puterilor scrisului de a salva si revela sensul vietii.