in Contrafort nr. 1-2

Simona Popescu refuza […] sa-si conceapa existenta ca pe o continua si exclusiva consacrare a unei ipostaze prezente, pentru ea infatisarile a ceea ce a fost si va deveni coexista intr-o simultaneitate organica, aidoma inelelor ce masoara virstele copacului sau matrioskai – jucaria care ascunde o populatie de figurine montate unele in altele, comunicind, visindu-se reciproc, retrospectiv si premonitoriu. De aceea, spre deosebire de opinia curenta, autoarea vede esenta umanului nu in unicitate, ci in multiplicitatea proteica a chipurilor sale. […] Centrat pe nostalgia primilor pasi, romanul nu prea ne spune mare lucru, de pilda, despre nationalitatea autorului, el putind fi cu acelasi succes francez, englez sau american, nu conteaza. Simona Popescu previne totusi asemenea observatii cind afirma: „As suferi ca un ciine daca as inventa ceva care sa nu ma contina”. In Exuvii – si acest lucru mi se pare evident – Simona Popescu ramine egala cu sine insasi, cistigind pariul de autenticitate pe care si l-a propus. Am putea sa-i privim romanul ca pe un poem supradimensionat si-i vom realiza adevarata valoare.