in Vineri (supliment al revistei Dilema) nr. 4

Tot un jurnal, deghizat, este si exceptionala carte a Simonei Popescu […]: scormonitoare si singuratica, povestitoarei (desi ar trebui sa ii spun mai curind „vorbitoarei”, pentru ca nu povesteste ceva anume, ci vorbeste, fermecindu-te si lasindu-te cu gura cascata) ii plac ascunzatorile de tot felul. Din ele ii spioneaza pe ceilalti, se gindeste la sumedenie de minunate aiureli, face si desface lumi miraculoase, in care ea insasi este, involuntar, personajul cel mai interesant. Citind-o pe Simona Popescu, cabinet fever devine nu doar suportabila, ci de-a dreptul placuta si te apuca brusc pofta sa te ghemuiesti undeva, sa iti gasesti un locsor confortabil, o vagauna, cum ii spune autoarea, din care sa te poti cufunda nestingherit in lectura Exuviilor. Iata cam care ar fi citeva vagauni demne de stiut: o lada de plapumi, podul (fie si o mansarda calduta, as zice eu), vitrina din care trebuie scoase cu grija paharele si vreo doua servicii de cafea, debaraua cu perne sau pur si simplu dulapul cu haine. Adaug unul mult mai modest si mai accesibil, dar, dupa mine, foarte placut: un fotoliu moale si mare.