pe b-critic.ro

Este o scriere foarte vizuala si totodata puternic olfactiva pe tot parcursul naratiunii. Aproape ca ii putem vedea cu ochii mintii pe ingerii din minusculele cabine pentru traducere simultana – sau, cine stie, consecutiva – sau putem mirosi si tinji la vinetele coapte ale mamei – aceasta „femeie cu parul de otel”, jonglind cu mingi, inele si faclii aprinse, sustinuta la inaltime de sotul alcoolic –, care «miros peste tot ca acasa, indiferent in ce tara ne aflam». Un acasa invaluit de umbre, perceput prin raportarea la departarea dintre strainatate si acasa, adica in Romania lui Nicolae Ceausescu unde «verisoara mea Anica sta o noapte intreaga la coada in fata brutariei, oamenii sint asa de strinsi unii in altii, incit ar putea sa doarma in timp ce asteapta». (…) Totul pare fragmentar, bucatele mai mici sau mai mari ale unui puzzle prind viata sub privirea noastra, de multe ori mirata pina si de alegerea Aglajei de a scrie, de a scrie aproape cum ii vine, cu litere mari, cu litere mici, cu punctuatie sau fara, dar intotdeauna cu subiect si predicat ce dau dimensiunea catastrofala sau grotesca a situatiei traite pe care personajul principal o interiorizeaza total si definitiv, caci, dupa cum afirma: «Nu strig. Mi-am aruncat gura».