Iar cuvintele minunate folosite mi s-a parut ca au intregit romanul acesta tandru si dureros. Sa luam, de pilda, „salbatie”, un cuvint care mi-a sunat a „salbaticire” la inceput, dar care este de fapt firul verde de iarba cu tulpina rigida si flori reunite in spic, care se mai numeste si „raigras”, si „nebunarita”, ambele sinonime fiind intrebuintate de-a lungul cartii, ultimul doar o data. Cuvinte pline de miez! Sigur, veti avea nevoie de un dictionar pe ici, pe colo – eu, una, m-am bucurat sa-l folosesc, pentru prima data dupa multi ani, citind o carte de literatura. Sa scriu, sa nu scriu, sa scriu, sa nu scriu, sa scriu – asa mi-am petrecut citeva zile, intocmai precum Miranda Dortloft la finalul cartii („Sa public, sa nu public, sa public, ma iubeste, nu ma iubeste, ma iubeste, nu ma iubeste...”), intrebindu-ma daca sa scriu sau sa nu scriu despre acest roman, daca nu i-as lua cumva, scriind, din frumusete. Nu pot decit sa sper ca am reusit sa cuprind macar o scinteie de frumusete din carte si ca voi, bunii cititori, va veti cuibari curind in coltul vostru preferat de lectura si veti porni la drum Spre vai de jad si salbatie, lent, lent.
