in Dilema veche nr. 659

Caci asta scrie Palahniuk, nu cosmaruri, ci pilde, fabule (unele povestiri au animale ca personaje) care ascund ceva ce seamana cu morala, fabule ale alienarii in fata conditiei umane sau a societatii postindustriale, consumeriste, dependente de substante, medicamente, droguri. „Lumea e un loc oribil”, „lumea se infrupta din rusine si infringeri”, iar astfel de povesti functioneaza ca un antidot. Povestirea „Expeditia” ar putea fi o arta poetica: personajul de acolo pleaca „in cautarea lui Dumnezeu, in cele mai profane si mai vulgare zone, in adincurile intunecate ale inimii omului”. E mult exorcism in aceste inventii narative in numele ororii. Comice si cinice, scabroase, ofensatoare, emotionante si moralizatoare, povestirile lui Chuck Palahniuk mai au o mare calitate pe linga cea a ingeniozitatii instrumentarului horror, si anume limbajul, un limbaj care slujeste imaginarul cu multa finete. Literatura lui Palahniuk e plina de sugestii si eufemisme. Scenele ororii nu sint niciodata explicite, ci invaluite: oroarea nu se lafaie in pagina, se naste in mintea cititorului. In asta consta arta perversitatii literare a lui Palahniuk. Cei 67 de oameni care au lesinat in timpul lecturilor sale publice au clacat si datorita bunei lor imaginatii. Ca sa nu ti le poti sterge din minte, trebuie ca mai intii sa-si poti imagina descrierile din povestirile astea.