Toata aceasta organizare scenica, acest travaliu de graffitolog modern, de descoperitor al unor secvente uitate in sertarele memoriei, transferate subtil, de catre un maestru intr-ale trucurilor narative, in zona unei poeticitati sui generis, trezeste interesul. Un grad inalt de poeticitate a textului e atins in ultima nuvela-graffiti, cind fata care aude ploaia, Rita, gliseaza intre normalitatea existentei si neverosimilul ei, intr-un fel de infertil joc liric, de aflare si respingere a reperelor. Substanta textelor se ordoneaza in jurul unor elemente stilistice, de tipul havuz, stafii, lichiorul de dude, cimitirul, porumbelul, ploaia, si in jurul starilor pe care acestea le genereaza in personalitatea personajului feminin. Chiar daca toate beneficiaza de un suport puternic teatralizat, extras din recuzita unui regizor obisnuit cu schimbarea costumelor, a replicilor, a comportamentului si atitudinilor, sint scrise diferit, preluind, de fapt, stilul nesuperpozabil al femeilor cunoscute, cu care, pe firul subtire si finit al vietii, autorul a intrat in relatii pasagere, iterate sau doar platonice.