Spre vai de jad si salbatie are o arhitectura speculara, ca povestile se reflecta unele in altele si ca anumite descrieri par sa reprezinte alegorii pentru alte episoade din aceasta matrioska livresca. Scriitura e intr-atit de calofila, incit se poate face scoala pe ea. Dar, chiar si asa, nu se poate vorbi despre un roman realmente poetic. Miranda Dortloft, vocea sub care Veronica D. Niculescu ascunde propria obsesie literara, are totusi o groaza de lucruri de spus. Lucruri, adica intimplari. Unele, ocultate. Altele, voit misterioase, cum sint aparitiile lupului alb, real sau nu, motor narativ sau simpla proiectie idealizata. Dar, fara exceptie, dotate cu miez. Vrea sa le scrie si se refugiaza pentru asta intr-o biblioteca, in cea mai mare biblioteca, vrea sa le impartaseasca, dar isi face scrupule. Cit din faptele relatate ne apartin? Cit putem asuma ca fiind al nostru? Alcatuirea fiind simfonica, e greu de spus la prima vedere care din parti e cea care ia prim-planul, asa incit pe parcursul lecturii exista citeva mari surprize de montaj. Savuroase si abil plasate, nu ele fac totusi legea, nu ele dicteaza tema romanului. Aceasta e, imi vine sa zic, pe cit de comuna pe fond, pe atit de originala in act. Cum arata drumul dintre vocatia literaturii si profesiunea literaturii? Drumul dintre a scrie pentru ca altfel nu poti respira, pina la a publica? Egolatrii scurtcircuiteaza aceasta intrebare. Timizii nu o rostesc nici macar in singuratate. Veronica D. Niculescu o asuma existential.
