Am mai spus-o si in alte rinduri: nu cred ca as mai schimba nimic in carte. Cazemata e magma pura, neprelucrata. Cred ca tocmai fierbinteala ei da ritmul si atmosfera. Vargas Llosa spunea intr-un interviu ca stie exact momentul in care i se incheie un roman. De la el am imprumutat comparatia cu magma pura, cu minusul ca eu nu am mai asteptat sa se raceasca (asa cum isi expunea metoda maestrul invocat mai sus). Spun „minus” pentru ca sint constient ca orice scriere (inclusiv Cazemata), odata incheiata, are nevoie de o perioada de detaliere, de retusuri tehnice, de completari sau taieri, operatiuni post-magma care desavirsesc, rotunjesc opul literar. Nu am respectat aceasta perioada de slefuire, asta este minusul care mi-ar putea fi adus in discutie. Si nu-mi pare rau deloc! Am incercat, in timpul conceperii, sa refac citeva fragmente – si mi-au iesit mult mai prost decit in momentul prim al scrierii lor. Cazemata e o carte murdara de placenta si cu cordonul ombilical netaiat.
