Bucatile de proza care sint legate intre ele, uneori la suprafata, alteori, mai ales, in subteranele lor, in multe feluri denota multa siguranta de sine din partea celui care le-a scris. Si separat, dar si impreuna, ele au, la modul copios, si „poveste”, cum se spune. „Mina sigura”, atunci cind cineva scrie, este neindoielnic obligatorie, dar, rara intre calitatile cuiva care publica, nu rezolva foarte multe lucruri. Dar Tudor Ganea are si poveste – si are talentul (rar) de a sti cum sa spuna o poveste. O face asa de bine incit da nastere in Cazemata unei lumi in care realismul si magia (fie ea si magie intunecata) se combina in ceva cu adevarat remarcabil – ceva, un text valoros care pune o lumina cu tot neobisnuita pe un loc (Constanta) despre care stim, de regula, lucruri mult diferite decit ceea ce vom regasi in aceasta carte. Sa spun, asadar, ca volumul Cazemata este si o carte care „vorbeste” convingator despre forta de transfigurare a realitatii pe care o poate pune in joc literatura.
