pe semnebune.ro

Radu Niciporuc se concentreaza mai mult asupra oamenilor decit asupra locurilor si descrie foarte putin orasele, porturile prin care trece, doar schiteaza niste nume, niste mici harti, insa atentia lui se indreapta asupra caracterelor, pe care le cauta, le descopera si le retine spre a le descrie mai apoi, schitindu-le facind apel la gesturile lor si ajutindu-se de dialog. Descrierile fizice sint destul de neimportante, dominant e caracterul. Cu toate ca e un mare cititor de sud americani, nu vad o influenta prea mare a literaturii acestora in cele 7 proze ale sale urmate de o schita cu rol de epilog metaforic, cartea sa fiind dominata de un realism rece, ca o camera de filmat ce inregistreaza evenimente, lucruri, oameni. Chiar daca sint scrise la persoana intii, in povestiri nu prea intilnim gindurile personajului, care este un inginer naval, doar foarte putin in citeva povestiri, nici pasaje de introspectie, nici prea multe opinii, ci mai ales fapte si oameni. Nici marea in sine nu este importanta, de multe ori mi-a luat ceva vreme sa imi dau seama daca unele naratiuni se intimpla pe mare sau pe uscat, toposurile nefiind altceva decit spatii geografice in care se intimpla lucruri si in care descoperi oameni. Radu Niciporuc ar fi putut la fel de bine sa isi plaseze prozele la munte, pe el il intereseaza, cum am mai zis, sa surprinda oameni in diferite situatii si sa creeze caractere. Personajele mi-au ramas cel mai mult in minte la aproape doua saptamini de la terminarea lecturii, dar si o anumita atmosfera, creata inca din prima povestire, „Delfinii”, o mica bijuterie a prozei scurte, pe care a trebuit sa o recitesc pentru a o aprecia cu adevarat.