Un roman exceptional este Compunere cu paralele inegale de Gheorghe Craciun; si de data aceasta incep cu „verdictul” critic pentru a exprima nu numai o judecata de valoare, ci si una asupra romanescului, frecvent pus sub semnul intrebarii, al cartii. (...)
Autorul a avut curajul de a incarca la maximum, cu observatie psihologica, reflectie morala, rescriere intertextuala, pastisa culturala, detaliere realista, introspectie, expresie la cald, in insemnari private ori adresate, un roman cu o structura deschisa. Schimbarile de perspectiva constituie regula, iar „centrul” se „muta” de la un personaj la altul, dintr-un plan temporal indepartat in cel al prezentului scriptural, ba chiar, in interiorul unei scene, de la un personaj actionind asa zicind exterior, vorbind, gesticulind, si acelasi personaj observindu-se si analizindu-se, sub ochii unui autor de la palierul narativ superior. S-a vorbit destul de mult, si pe drept cuvint, despre reforma „optzecistilor” in captarea limbajului strazii si in transcrierea lui nemediata stilistic; dar mai putin despre aceasta disponibilitate uimitoare, pe care Craciun o are, de a umple pina la virf proza nu cu discursuri eseistice de zeci de pagini, rulate de o aceeasi gindire dintr-un acelasi unghi, ci, pe verticala, cu numeroase si atit de diferite registre.
