in Dilema veche, nr. 647

A fost o surpriza totala din partea publicului si din partea cronicarilor, pentru ca nimeni nu se astepta ca o asemenea tema sa acopere aproape 700 de pagini si sa apara in mai multe editii romanesti si straine. Se credea ca o asemenea tema poate fi epuizata intr-un studiu publicat intr-o revista academica. Or, eu am aratat ca exista aceasta tema in cultura romana, de la Herodot care vorbeste despre miturile narcotice ale geto-dacilor, trecind prin perioada medievala si fanariota, pina la scriitorii moderni. Am facut un fel de istorie prelungita pe mai multe milenii, cu documente foarte greu de gasit, caci trebuia sa caut in literatura de sertar, confesiva, in jurnale, in scrisori, in locuri unde autorii nu scriu pentru a fi publicati, ci sint o forma de confesiune sau de autotratament psihiatric, cum de multe ori este jurnalul. A trebuit sa caut aceasta literatura secundara, dar odata devoalate aceste forme de biciuire a creativitatii artistice, devin interesante. (…) Nu exista un plan sa ating punctele tabuizate. Dar m-am aplecat asupra lor pentru ca am simtit lipsa lor nedreapta, pentru ca sint subiecte extrem de importante in evolutia mentalitara a unei natii. Sint elemente care s-au modificat si au modificat intregi sisteme de gindire politica, sociala, artistica, literara, morala s.a.m.d. Netratarea acestor subiecte sau tratarea lor cu jumatate sau cu un sfert de masura este nu numai neavenita, ci este producatoare de maladii. O cultura care nu are puterea sa-si priveasca trecutul si sa vorbeasca deschis despre anumite fapte intelectuale nu este o cultura puternica.