in Observator cultural

asculta cum pling parantezele este, intre numeroasele (si atit de diferitele) carti ale Norei Iuga, singurul volum din care lipsesc parantezele (cu exceptia copertei, unde autoarea alege – oarecum ludic, oarecum ascetic – sa-si scrie propriul nume intre paranteze drepte…). Lipsesc cel putin aparent, la nivel grafic. Daca nu cumva limitele acestor omniprezente/obsedante paranteze s-au extins, virtual, atit de mult, incit au sfirsit prin a inghiti intreg textul. In marea „paranteza” a cartii pulseaza astfel o viata autentica, inseparabila de literatura. Gravitatea si melancolia invadeaza (ca si in alte carti ale autoarei) o lume a carnavalului, a mastilor, a gesturilor funambulesti, imprimindu-i accente elegiace. Frinturi din versuri bine cunoscute (sau aluzii la Bacovia, Arghezi, Eminescu s.a.) se intretaie cu frinturi din spoturi publicitare ori din mai vechi marsuri de razboi, cu imagini cotidiene sau cu fragmente de vis. Tot astfel cum se suprapun harti si epoci, Bucurestiul anilor ’40, aflat sub ocupatie germana, si Bucurestiul de la inceputul mileniului trei – mai incetosat, mai spectral, parca, acesta din urma decit orasul vechi, disparut de decenii bune in amintire. Imaginile par secvente dintr-un film, montate capricios. Sugestia filmica structureaza, de fapt, volumul; impinzita de referinte cinematografice (laolalta cu cele literare) – „parca-s Liz Taylor/ noaptea”, citim undeva –, cartea se deschide cu un text intitulat lights camera action, simetric cu poemul final, the end – o antifraza, totusi, pentru ca finalul ramine deschis, ultimul cuvint din carte fiind un verb: „ai inviat”.