in Infinitezimal nr. 6

Gasesc semnificativa aparitia volumului de versuri al unui mare critic – poet insa dintotdeauna; e simptomatica, in eventualitatea tot mai palpabila si mai obsesiva a mortii (caci ea razbate, cind sumbra, cind voioasa, din fiecare poem), convergenta gindurilor intr-o lirica vadit „geometrica”. Desi confesiva, poezia mortii (si, subiacent, a bolii si a corpului batrin) nu curge, nu aluneca, nu uita de sine nici o clipa, ci se construieste arhitectural, modular, „la rece” – insa tocmai aceasta incordare abstracta a unei constiinte exersindu-si serenitatea e datatoare de neliniste. […]
Poezia din Casa scarilor atenueaza blind, dar nesentimental, rezonantele mortii in asteptare; e aici, e intr-adevar tulburatoare asa cum se insinueaza in imagini de detaliu («se ia masura pinzelor negre,/ a camasilor insorite», «n-a mai ramas din mine/ decit o carcasa,/ o aura speriata»), dar poetul stie ca tot ce urmeaza e insusi firescul lucrurilor, nu-i loc nici de speranta, nici de disperare: «Sint putin trist, dar exist». Moartea, neutra si necesara, e tot forma de viata: «Ma voi risipi si voi uita ca m-am nascut,/ cum nu stiam nici ca ma voi naste.» („De exemplu”)