in Romania literara nr. 7

Cartea lui Cassiodor, citita astfel, merita sa ne puna in dilema. In fond, vocile teologiei au primit intr-un mod reticent mesajul noician subsumat sintagmei „Dumnezeului culturii”. Toate ca toate, admiratia distanta a functionat foarte bine in ultimii 30 de ani, dar acest Dumnezeu a fost piatra de poticnire, lasind de inteles ca extirparea acestui sens al traditiei transmise ar putea pacifica teologia si cultura laica. Din aceasta perspectiva, traducerea in romana, recent, a Didascalicon-ului, acum a Institutiilor sint o mare provocare, pentru ca ele arata cum Dumnezeul culturii este produsul ingenuu al traditiei crestine. Adica al acelei traditii care, in debutul tratatului De doctrina christiana, il facea pe Augustin sa fie reverent, dar ironic si distant fata de exceptionalii traitori care pricepeau sensul textului sacru instantaneu si prin inspiratie, dar sa mizeze, la nivelul timpului lung al istoriei, pe efortul constant, lent, onest si cumulativ al muncii intelectuale. Pasajul e citat si de Cassiodor, si el e menit sa puna in incurcatura exact acolo unde e vorba de a gindi efortul intelectual ca pe un produs ingenuu si esential al dezvoltarii doctrinare a traditiei crestine.