Spuneam ca vitalitatea scrisului lui Georghe Craciun s-ar datora, in buna masura, faptului ca, in cartile/textele sale, interesul pentru (generic vorbind) concret merge impreuna cu predispozitia pentru conceptualizare. Adaug ca aceasta vitalitate este una paradoxala, intrucit, cum am aratat, ea se naste tocmai dintr-un pesimism funciar. Tot atit de adevarat este insa ca, manifestindu-se in plan metafizic, acest pesimism isi gaseste, in planul creatiei (ca si in acela, mai larg, al actiunii intelectuale), compensatia in optimismul constructiv, ambitios si moderat in egala masura, al lui Gheorghe Craciun. Caci, in ansamblul generatiei sale si in epoca sa, Gheorghe Craciun este, alaturi de un scriitor ca Mircea Nedelciu, un constructor, trup si suflet implicat intr-un proiect (sincronist, modernizator, critic) care, dincolo de miza generationista, a vizat consolidarea institutiei Literaturii – ale carei temelii s-au vadit subrezite dupa transformarile antrenate de seismul de la sfirsitul lui 1989. Generos si solidar cu generatia sa, facindu-si un program din coeziunea „optzecista”, a fost totodata solidar cu un concept mai larg de literatura, dincolo de mode si timp.
