pe observatorcultural.ro

Oricit de caleidoscopice si de sinestezice sint figurile feminine ale lui Constantin Abaluta din acest roman insolit, parca „fata care aude ploaia”, Rita cea cu ochi incolori, stravezii, le intrece pe toate. Ajunsa din Romania lui Ceausescu tocmai in Noua Zeelanda, casatorita si mama a cinci baieti cu ochi asemenea ei si ai sotului, Rita O’Connoro o cheama pe Doamna Vartan sa aiba grija de copii, inclusiv de micuta fetita cu ochi albastri, ultima nascuta, fara sa stie ca intre batrina si Pasarea Paradisului este o stranie legatura, mereu improspatata, cu fiecare amurg in care trilurile pasarii se aud in curtea familiei de pe malul Pacificului: «Caci doamna Vartan era strinsa din cap pina-n picioare intr-un fel de toga rigida – un vechi covor armenesc cu decoratii inchise conturate cu sclipiri aurii – si pe cap purta o toca facuta din acelasi material, iar bratele ei albe ondulau lent ca niste valuri intr-un balet hipnotic, buzele frematind usor parca si-ar fi vorbit ori cintat sie insasi. Copiii, ba chiar eu insami, abia ne tineam rasuflarea. Si cu toate ca vazusem de multe ori spectacolul, atentia nu-mi era distrasa de nimic altceva – a astepta momentul magic sa se-ntrupeze din toata fiinta doamnei Vartan chiar Pasarea Paradisului, sa se desprinda de pe buzele chipului luminat si umbrit de amurg primele triluri ale pasarii minunate care poposise la noi in familie, era singura ratiune valabila in acele momente, singura dorinta care indreptatea menirea noastra de oameni: aceea de a aspira catre sublim”. O aspiratie drapata in iubire, in cea mai omeneasca iubire.»