E uimitor cu cita acribie analizeaza Culianu trasatura urcatoare, cvasimagica, a filosofiei. Tocmai de aceea spuneam ca volumul depaseste cu mult conventia unei licente in filologie. Culianu e filolog doar prin stiinta limbilor, in rest e un savant cu preocupari ezoterice, iar motivatia din care i se hraneste efortul nu e teoretic, ci autoreferential. Cind scrie ca iubirea e magie si ca orice arta a fost la origine o forma de magie, Culianu isi descrie propriile intuitii. De aici impresia staruitoare ca absolventul se foloseste de Ficino ca sa-si puna in pagina o viziune pe care n-o afli ca atare la preotul italian. Ficino nu are decit vagi aplecari spre magie, intrucit e un prelat canonic caruia nu-i trece prin cap ca, sfidind dogma, sa-si atraga banuiala de erezie. Iata de ce senzatia cu care ramii e ca Ficino e doar pretextul unei viziuni cu care Culianu rezona pina la identificare. Asa se face ca in teza de licenta dam peste germenii unei teorii pe care o vom regasi, intr-o forma elaborata, in volumul pe care Culianu il va publica in 1984, Eros si magie in Renastere.
