in Romania literara nr. 47-48

Judecind dupa figuratie, una desprinsa parca din imaginarul medieval, unde imaginile dansante ale unor tineri prosperi si fara griji erau insotite de schelete, ca intr-un fel de oglinda ignorata, caci invizibila, poemele de fata par o imersiune in universul mortii. Una voluntara, obsesionala aproape, pentru ca autorul stie, simte ca, deocamdata, are forta de a reveni la suprafata care ii permite sa scrie despre experiente ori senzatii care, indeobste, nu sint transmisibile din partea cealalta, decit daca repertoriem, cu I. P. Culianu, sa zicem, posibilele calatorii in lumea de dincolo. Am vorbi, astfel, de o abordare lirica a ceea ce numim, indeobste, ascensus si/sau descensus al(e) sufletului. Dar sensibilitatea lui Varujan Vosganian ii transcende cultura, asigurandu-i profunzimea care il situeaza, concomitent, si drept actant in scenarii thanatice, si contemplator al acestora. Un soi de dorinta a obiectivarii, intre a fi bintuit si a fi mintuit, anima ideatia, mereu problematizanta, nicicind (nici macar in micile aparteuri erotizante) detensionata: «ma gindesc uneori cum ar fi fost/ daca as fi trait mai putin decit mine/ un gind imposibil: sa inteleg lumea/ situindu-ma in afara ei». O „victorie”, asadar, asupra indistinctului coplesitor zis si extinctie: «te-am pacalit, moarte a mea, te-am iubit/ inainte sa ma ajungi tu pe mine». Spaimele sint batrine, eventualul sprijin se tine de un fir de paianjen, pe care l-am putea numi credinta, in cazul evlaviosului, in general, ori credinta transfigurata in cuvint, ca in situatia discutata.