in Viata Romaneasca nr. 10

Proza Gabrielei Adamesteanu poate fi citita prin metafore sonore. Drumul egal al fiecarei zile e viata ca o fosnire, cum o vedea/descria o Virginia Woolf, de pilda; Dimineata pierduta e viata ca o zgomotire cu fluxuri si refluxuri sub ritmurile schimbatoare ale Istoriei; lunga „clevetire de femeie de lume“ (G. Calinescu), precum la H.P.-Bengescu, dar subminata, in cel mai bun sens al cuvintului, de oglinda reflexiva, sobra. Scriitoare adevarata ieri si adevarata azi, G.A. radiografiaza obstinat, „cufundata in propriul corpus de referinta“ (cum ar zice Henry James), „foiala omeneasca, imensa si indiferenta“ amplificata sub imperiul fictiunii ordonatoare. Printr-o suprapunere perfecta cu personajele sale si cu vocile lor convocate in canon, patrunde dincolo de aparente, revelind cele mai ascunse fete ale sensibilitatii umane ultragiate.