A.P.: Peisajul urban din
Singurul final fericit… poarta diverse semne ale alienarii, un sentiment care e accentuat de repetitia anumitor pasaje descriptive. Exista, in romanul tau, scene recurente care transmit ideea unei explozii iminente, un sentiment dramatic si violent al sfirsitului. De unde vine acest sentiment? Percepi o atmosfera asemanatoare in Rio?
J.P.C.: Absolut. Asa arata, dupa 9/11, lumea in care traim, dar, in acelasi timp, asa a fost Rio de Janeiro de cind eram copil: ne-am simtit mereu sub amenintare. Violenta poate izbucni in orice moment si poate sa ne prinda fara ca macar sa ne dam seama. Aceeasi teroare cind vine vorba de dragoste. Cumva, totul tine de acest sentiment al unei iubiri distopice pe care am incercat sa-l transmit. Nici macar in dragoste nu mai credem. Sau in realitate.
A.P.: Exista vreo tema sau linie invizibila care uneste fictiunea pe care ai scris-o pina acum?
J.P.C.: Pina acum, mi-am scris romanele folosind instantele narative si limbajul in moduri foarte diferite, dar cred ca sentimentul acestei amenintari continue si al acestei dezvrajiri e o constanta. Si niste hedonism pe timp de razboi, bineinteles.
A.P.: Cum ti-ai descrie fictiunea in relatie cu ceea ce scriu scriitorii din generatia ta, din Brazilia?
J.P.C.: Cred ca se poate sa fiu mult mai iresponsabil decit majoritatea scriitorilor brazilieni contemporani pe care i-am citit, dar la fel de bine se poate ca, spunind asta, sa fiu doar mult prea generos cu mine insumi.
