in Romania literara nr. 34

E foarte mult optimism iluminist in proiectul lui Daniel David (si asta imi place enorm): putem sa ne educam pentru a fi altfel, putem pierde orice calitate de grup prin prostire, ne putem pierde sau recistiga politetea si sarmul care nu ii curg nimanui definitiv si definitoriu in singe. Acesta e mesajul cu care, la baza, i se adreseaza Daniel David unei traditii de reflectie romaneasca asupra profilului psihologic al romanilor: ca el nu se extrage din basmele romanilor si nici din cercetarea etnologica (ele pot arata, eventual, ce potential de dorinte si amintiri avem), ca acest profil e in evolutie si poate fi citit doar comparativ, ca metodele cartii sale se pot aplica unui „popor”, tot asa cum oricind decupajul poate fi altul. Orice reactie am avea la aceasta carte, trebuie sa recunoastem ca, in raport cu esentialismul nostalgic al „rostirii romanesti”, intre Vulcanescu si Noica, avem de-a face cu un punct de cotitura. Spectaculoasa insa, pentru mine, este insertia dialogului cu traditia: daca Noica a construit o devalorizare culturala a „exactitatii” opuse adevarului, pledoaria lui Daniel David intra in dialogul cultural pe poarta acestei exactitati. Si, natural, pledeaza pentru regindirea ei, intr-un drept de cetate al omului de stiinta in peisajul culturii noastre liric-eseistice.