in Observator cultural nr. 785

Literatura lui Gellu Naum este una traita, asa cum este si actul lecturii (poetul declara ca din ceea ce citeste nu retine decit stari) – un tarim al devenirii si salvarii fiintei, procese conexe, raportate in special la interior si rasfrinte in necesitatea „incendierii” limitativului, a cliseului osificant, a privirii superficiale, care nu permite aflarea adevarului din propria fiinta, revelarea miracolului lumii interioare, accesul la o „inaltime nemaipomenita”, la uitatele sau neglijatele „vaduri din noi”, intoarcere la starea de „primitivitate” autentica a fiintei. Pentru poetul suprarealist, literatura e alchimie, „lucrare a omului cu sine” (Simona Popescu), un pergament facut din propria piele, Gellu Naum echivalindu-si de timpuriu viata cu poezia in care avea o incredere nemarginita si in care vedea „singura sansa de salvare ca specie umana”.