Poezia Martei Petreu mizeaza pe vibratia anamnetica si pe vointa de clarificare interioara, intr-o scriitura ultragiata si cu un timbru etic al urgentei, traumei, problematizarii. Nicolae Manolescu contureaza cel mai plauzibil portret al poetei: «Marta Petreu este o egocentrica prin natura, de o trufie ce se cuvine inteleasa mai ales ca o lipsa de menajamente fata de sine. Orgoliul ei consta in a se lua pe sine ca exemplu negativ, daca pot spune asa, disecindu-se cu un bisturiu ascutit, spre a-si arata suferinta, frustrarea, lipsa de speranta si esecul. E vorba de un lirism al deziluziei, care insa nu se mascheaza, ci se declara: poeta pune degetul pe rana, scormoneste in locurile cele mai dureroase, cu o cruzime insuportabila.» Austera si implicata, cu o scenografie intransigenta a propriei interioritati, poezia Martei Petreu e una ce inregistreaza, in notatii ferme, abrupte, radicalizate, traiectoria aporiilor identitare si obsesiile carnii, silogismele afectelor si axiomele visceralitatii, retractate in abisalitatea poemelor, ce pot fi privite ca expieri ale logicii sentimentelor si ale avatarurilor intelectului.
