in Romania literara nr. 12

In Despre bolile filosofilor. Cioran (2008) e radiografiata „cariera de suferind” a lui Cioran, inceputa de timpuriu. Pentru Cioran, boala nu este doar degringolada a organelor sau degradare insidioasa a trupului. E, mai curind, semnul unei treziri a spiritului, revelatie a interioritatii esentiale a fiintei, ea, maladia nefiind lipsita de o anume „fecunditate spirituala”, cum observa chiar filosoful. Aceasta acceptiune a bolii e prezenta chiar din prima carte, Pe culmile disperarii, unde, subliniaza Marta Petreu, «boala este prezenta de la inceput pina la sfirsit, continutul cartii fiind format din chiar descoperirile metafizice pe care tinarul autor le-a facut datorita maladiei. Suferinta a lucrat in el radical, trezindu-l din somnul organic, din beatifica inconstienta a virstei si din aromitoarea naivitate a sanatatii, pentru a-l transborda intr-o stare care i-a flatat orgoliul: luciditatea». Boala, „vehicul mistic”, cum o caracterizeaza Marta Petreu, se poate reduce, in cele din urma, la o treptata, imperceptibila si ineluctabila apropiere de moarte, „raul esential” al conditiei umane. Marta Petreu observa ca «nostalgia ne-nasterii si „neajunsul” de-a se fi nascut, precum si acuzatia ca lumea este produsul unui „demiurg rau” vin, in cazul sau din aceasta boala fara leac: din muritudinea fiintei umane, din insuportabilul „presentiment al muririi”».