pe constantinpistea.wordpress.com

Halebarde, halebarde e ca o scrisoare de la cineva drag, descoperita intimplator intr-o mapa veche, care-ti trezeste in minte imagini uluitoare, fara de care ai fi altul. Cum imi place Saramago, desi (inca) nu i-am citit toate cartile, volumasul acesta mi l-a reamintit si mi-a dat posibilitatea sa-i mai simt o data stilul. Este uimitor cum numai din citeva pagini poti recunoaste un scriitor. Si nu vorbesc despre chestiunile particulare la Saramago, numele scrise cu litere mici sau frazele lungi, cu dialogurile legate, fara punct, cu rationamentele, presupunerile si deductiile sale, ci mai degraba de Saramago ca intreg, ca narator cu un ochi critic-ironic si cu altul amuza(n)t-sarcastic, cu capacitatea sa deosebita de a analiza psihicul uman si cu raportarea sa constanta la probleme profunde ale umanitatii, daca nu usor jucause (cum mi s-a parut in Pluta de piatra, cu desprinderea peninsulei de continent), atunci in mod clar rodul unei bucurii aproape infantile de a trata subiecte care-l preocupau.