in Cultura nr. 522

Considerat de unii critici „antiroman”, Sotronul cortazarian a parut altora un veritabil „roman total”, „text suma”, unde autorul a incercat sa uneasca procedeele specific romanesti cu cele venite pe filiera marii poezii. E adevarat ca Julio Cortazar a considerat mereu ca e imposibil sa ignori principalul mecanism al prozei moderne – si anume relatia acesteia cu lirica (exemplul pe care scriitorul il avea in vedere fiind textul Moartea lui Virgiliu de Hermann Broch). Fara sa fie ceea ce ne-am obisnuit sa numim „proza poetica”, Sotron reprezinta in permanenta o iluminare, revelatia pe care o are cititorul, intotdeauna alaturi de creatorul textului. Iar pentru a atinge acest deziderat, scriitorul recurge la tehnicile colajului, subliniindu-se placerea – si importanta – asociatiilor insolite. Numai ca simplul montaj devine viziune, iar romanul in ansamblu, efort de exprimare a unui univers exterior care se refuza unei cunoasteri partiale. Iubirea dintre Maga si Horacio devine, asadar, nu doar detaliu tematic, nu doar experienta limita pentru protagonisti, ci si modalitatea privilegiata de reinventare a lumii – care doar apoi poate fi cunoscuta integral.