in Observator cultural nr. 777

Cel mai important lucru mi se pare insa faptul ca Vasile Ernu are curajul de a scrie o autobiografie intelectuala (disimulata) plina de curaj (alt paradox), in care-si permite sa redevina marginal. Mai mult, spre final, cartea se incarca cu o nostalgie care face legatura cu propriul incipit (moartea tatalui): este plinsa aici moartea unei societati, sau poate a unui secol. Caracterul pur autobiografic al cartii devine din ce in ce mai pregnant, incep sa cada mastile, si nostalgia este transferata asupra obiectelor copilariei, care, insa, tin de alte generatii, vin dintr-un trecut deja al cartii. La fel, personajele memorabile precum unchii aventurieri si usor betivi, razvratitii si patriarhii vin, parca atrase de prezentul textului, sa depuna marturie in favoarea celui care se autointituleaza oaia neagra a sectei. Iar asta este o declaratie de imens orgoliu: a fi marginal in cadrul unei societati de marginali nu e lucru usor. Cartea lui Vasile Ernu este istorie, este antropologie, este sociologie, este mai presus de orice istorie personala care se hraneste din Istoria unei comunitati. Este, in primul rind, autodefinire in raport cu un spatiu putrefact: Bugeacul, Basarabia sint tropicele triste ale lui Vasile Ernu care, vorba aceleiasi Sontag, nu sint deloc triste, sint muribunde.