Despre frumusete nu se poate vorbi adecvat in nici un fel. Daca ii pronunti numele, ea dispare. E ceva intre fiinta biologica si cea spirituala. Cele doua se oglindesc una intr-alta intr-un miraj de forme nepalpabile. Ion Vianu nu a scris o carte despre frumusete, ci una despre om si lume. (…)
Unde e, de fapt, frumusetea? In drumul plin de obstacole si primejdii al rationalitatii sau pe calea directa (accidentala?) a revelatiei? Omul poate ajunge la Dumnezeu prin cunoastere, printr-o munca sisifica cu el insusi sau poate sa fie indumnezeit prin interventia divina asupra sa. Ion Vianu exploreaza opera lui Dostoievski, precum si a altor scriitori rusi, pentru a gasi germenii acestui proces pe care doar
frumusetea il poate realiza, acela de a
mintui lumea. Dialogurile protagonistilor din
Fratii Karamazov, de pilda, apar ca adevarate eseuri interrelationate. Personajele se definesc prin felul in care gindesc despre lume si despre Creator. Iar Ion Vianu e foarte atent la detaliile acestui tip de discurs. Reuseste sa restituie altfel esenta operei dostoievskiene pentru ca recurge la o gindire laterala, in raport cu majoritatea exegetilor ce s-au exprimat despre opera marelui romancier rus.